Asa sunt baietii …!

Incerc din rasputeri sa fiu o mama buna, sa imi inteleg copilul si sa il ajut sa se dezvolte cat mai armonios si mai sanatos. Citesc mult, ma informez, ascult, totul pentru a putea intelege mai bine prin ce trece baiatul meu zi de zi si cum as putea eu, ca mama sa il ajut sa treaca peste toate incercarile vietii mai usor. Stiu ca asta ne dorim cu totii, sa fim sfatuitori de nadejde pentru copiii nostri, dar oare stim tot ce de stiut despre ei..? Le cunoastem toate trairile si toate suferintele..? Intelegem in ce fel ii marcheaza fiecare situatie…? Putem sa ii ajutam daca nu intelegem radacina problemei..?

Eu mi-am pus aceste intrebari inca de pe acum, pentru ca vad cum baiatul meu se schimba sub ochii mei. El care era intotdeauna un copil foarte vesel si sociabil, a inceput sa aiba si reactii neasteptate la care nu stiu cum sa raspund intotdeauna, asa ca am inceput sa intreb in stanga-in dreapta pe la diferiti parinti, psihologi si doctori, cum as putea sa gestionez situatia intr-un mod sanatos.

Aceste reactii sunt rare, insa imi place sa iau “problema” inca de la inceputuri si sa nu o las sa se dezvolte in ceva ce nu voi putea controla.

Am gasit multe sfaturi, multe idei din care incerc sa sustrag esenta lor, incerc sa adaptez totul la firea copilului meu si nu sa copiez cuvant cu cuvant, pentru ca fiecare copil este unic in felul lui si cu siguranta trebuie o alta abordare… Astfel, am inceput sa citesc  si “Crescandu-l pe Cain”, o carte a doi psihologi americani Dan Kindlon si Michael Thompson care dezbate subiectul vietii emotionale a baietilor, un subiect tratat de multi dintre noi cu foarte mare superficialitate.
Traim toti cu impresia generala ca baietii, viitorii barbati trebuie sa fie puternici, un fel de Hercule care nu simte durerea nici fizica, si cu atat mai putin pe cea sufleteasca, si astfel, nu incercam sa intelegem reactiile lor ca un rezultat al frustrarii, al suferintei, al izolarii, ci le luam ca o atitudine “normala” , si de cele mai multe ori spunem : “Asa-s baietii…”
Nu obisnuim sa intrebam baietii cum se simt in anumite situatii in care intrebam, in mod normal fetele.. Nu obisnuim sa punem accent pe sentimentele lor pentru ca, la randul nostru am fost invatati sa credem ca “baietii nu plang”, “baietii nu vorbesc despre sentimentele lor, astea sunt lucruri pe care numai fetele le fac”, “baietii sunt puternici si ei nu trebuie sa arate slabiciuni”

Ellie-White-mihaita-Zorkys-Planet1

Si reactiile nu au intarziat sa apara : avem baieti violenti, introvertiti, frustrati, nervosi tot timpul pe ceva si cineva, incapabili sa isi exprime trairile pentru ca ar parea “moi”, obligati sa isi ascunda emotiile cat mai adanc in suflet.. Si cu ce ne alegem..? Cu adolescenti neintelesi care se refugiaza in droguri, bande violente, alcool, adolescenti care isi creaza lumi virtuale in mediul on line, adolescenti cu care nu mai putem comunica pentru ca am inchis de mult, din copilarie usile comunicarii, a exteriorizarii, a emotiilor, cu parinti care se simt neputinciosi in fata problemelor evidente ale copilului pentru ca nu inteleg sursa lor…

Nu vreau sa ajung in punctul in care nu ma mai pot intelege cu baiatul meu, mi s-ar parea un lucru de nedescris, tocmai de aceea incep de pe acum sa ma informez cu privire la aceste probleme care pot aparea in viata lui, pentru a sti cum sa le rezolv.
Observ de pe acum reactii violente la frustrarile lui cauzate de diferiti factori. Faptul ca inca nu si-a dezvoltat vorbirea cursiva (are 2 ani si 4 luni) ne face sa il intelegem destul de greu in anumite momente, iar lucrul asta il enerveaza si pe el, si reactioneaza in singurul mod pe care il cunoaste si prin care stie ca va atrage atentia : arunca jucarii, se loveste, ne loveste pe noi, tipa, plange.. Incercam sa empatizam cu el si sa intelegem sursa frustrarilor, dar pentru a putea intelege pe deplin lucruri cu care nu suntem familiarizati, avem si noi nevoie, la randul nostru sa ne educam.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA
Nu este usor sa cresti un copil sanatos din toate punctele de vedere, si cu atat mai putin un baiat pe care trebuie sa-l educi ca e bine sa isi exprime sentimentele intr-o societate in care acest lucru este privit ca o slabiciune.
Ca si mama, ca si parinti suntem datori fata de copiii nostri sa facem tot ce ne sta in putinta sa trecem peste prejudecati si sa ne educam copiii ca fiecare emotie conteaza.
Suntem needucati, eu sunt prima care recunoaste lucrul asta, pentru ca de multe ori ma simt neputincioasa, dar incerc sa rup firul indiferentei si sa imi ascult baiatul, sa il intreb cum se simte, pentru a putea creste un barbat puternic si stapan pe emotiile lui.

Cu siguranta aceste iesiri rare nu il definesc, dar daca la o situatie de acest gen nu intelegi ce o genereaza si nu o gestionezi cum trebuie, risca sa devina in timp ceva care nu mai poti controla…

Voi v-ati intalnit cu situatii de genul acesta? Cum ati reactionat la ele?

Skip to toolbar