Salutare dragilor.
De la un timp, ne-am facut un obicei de a pune muraturi peste iarna – se pare ca o data cu inaintarea varsta, apar diverse tabieturi. Si, cum se face atunci cand vrei sa pui muraturi peste iarna, mergi la piata sa cumperi legume, condimente si toate cele necesare. Asa am facut si noi. Am mers intr-o piata de pe la marginea Bucurestiului unde vin producatorii sa isi vanda marfa, si cand am ajuns acolo, am vazut-o : zgribulita, plouata, cu codita-ntre picioare alergand disperata intre masini, tarabe si oameni.
Mi s-a rupt sufletul in mine vazand-o acolo asa, si am decis ca, inainte sa plec sa ii cumpar o mare bucata de carne cu cat mai multa grasime, ca sa ii tina cat de cat de foame. I-am cumparat si am stat putin langa ea sa o vad cum mananca, incercand sa o protejez cat de cat. M-am intors o fractiune de secunda, si dusa a fost.
Am urcat in masina mahnita si cu inima franta de durere si neputinta.
Venea ziua lui Mihaita, multa lume, agitatie, alergatura, iar imediat dupa am plecat in Anglia pentru o saptamana. Nu aveam nici o sansa sa o luam atunci de pe strada.
Timp de o saptamana cat am stat in Londra, nu mi-a iesit nici o secunda din minte. Ma gandeam la ochisorii ei tristi si speriati, la ciuful ei ud si incalcit si la codita ei care probabil nu mai cunoscuse fericirea de ceva timp.
Asa ca, dupa ce ne-am intors din vacanta, ne-am pus de acord sa mergem pana acolo unde o vazusem, sperand sa o mai gasim.
Nici bine nu am ajuns, ca am si vazut-o. Alerga in cerc alaturi de ceata de caini de care probabil se lipise intre timp, puiuti ca si ea, frati si surori. Am oprit masina si am incercat sa o ademenim sa urce. Slabe sanse, pentru ca era atat de speriata incat, atunci cand ne apropiam mai tare de ea, o lua la fuga. Doamna de la chioscul din piata m-a intrebat daca am venit sa o luam inapoi. M-am uitat putin chioras la ea, neintelegand in prima instanta ce anume voia sa spuna.
“- Sa o iau inapoi? Cum adica? ” Intreb eu naiva…
“- Pai, imi raspunde doamna, a venit o masina acum cateva saptamani, au dat-o jos si au uitat-o aici. Si am crezut ca dumneavoastra sunteti, si ati venit sa o luati inapoi. “
Inima mi s-a strans de durere si oroare, insa m-am uitat la ea din nou si i-am raspuns doamnei :
“- Nu, doamna, eu nu “uit” caini. Eu am venit sa o iau pe ea.”
Atunci parca s-a insufletit doamna si s-a dus in spate sa aduca o bucata de paine.
“- A, pai haideti ca va ajut sa o prindeti atunci, ca e cam sperioasa. ”
Am incercat. Si eu, si doamna, insa se tot speria de fiecare data cand ma apropiam prea tare de ea. Cu rabdare si cu o bucata de paine ne-am tot invartit in cerc – eu dupa ea, ea dupa masini, pana la un moment dat cand mi-am facut curaj, m-am dus mai aproape de ea, am luat-o in brate si am urcat-o in masina. De aici, partea grea a trecut.
Am adus-o acasa si am lasat-o pe terasa pentru ca intarziam la o emisiune, iar la intoarcere am gasit-o cuibarita pe canapeaua de pe terasa, cuminte si fricoasa.
A urmat cealalta parte distractiva, mersul la doctor. Intamplator (sau nu! ) am gasit un cabinet nou deschis foarte aproape de noi – Melvet, iar doamna doctor a fost o super draguta si i-a facut analizele cu multa atentie si rabdare. Fiindca era flocoasa, ciufulita, plina de scaieti, pureci si capuse, am convins-o pe doamna doctor care NU avea sectie de cosmetizare sa ii traga o freza noua. Dupa vreo ora mai tarziu si multe emotii, fetita noastra arata total schimbata. Abia atunci am observat cat de slaba era, insa a fost atat de cuminte de iti venea sa o mananci.
Dupa analiza facuta pe o super capusa luata de pe ea am aflat ca are dirofilaria – viermi la inima, insa stadiul exact al bolii il vom afla dupa finalizarea celor 10 zile de tratament dintr-o proba de sange de-al ei, si mai are o boala ce ii ataca oasele in timp insa, cu tratament va putea fi tinuta sub control. Nu va scapa de ea niciodata, insa va fi ok cu tratament pe viata.
Tot atunci a primit si pastiluta de deparazitare interna si externa, iar noaptea si-a petrecut-o tot pe terasa, cu hainuta pe ea si infofolita in patura. Am facut asta pentru ca avea timp la dispozitie circa 8 ore sa scape de toti parazitii de pe ea, si cum noi mai avem un catel, o pisica si doi copii, nu puteam risca sa ne infectam toti cu pureci si capuse.
A doua zi insa, dupa ce au plecat copiii la scoala, am bagat-o in cada si m-am chinuit sa ii iau stratul de mizerie de pe ea; greu, ca se speria si de apa, insa dupa vreo 30 de minute am reusit sa o aduc la o linie. Cu uscatul a fost alta distractie pentru ca, unde inainte fugea de apa, acum se ascundea in dus doar ca sa scape de aerul cald. In fine, dupa ce am reusit sa o usuc cat de cat, am lasat-o in casa. Am captusit canapeaua cu paturi, ei i-am pus un tricou vechi de-al Mariei fiindca tremura ca la balamuc, si in ziua aceea a dormit ne-ntoarsa. Nu i-a trebuit nici mancare, nici apa, iar prima plimbare a fost o semi- tragedie. Ca sa nu se sperie foarte tare, am luat-o si pe Daisy cu noi, insa ea se speria de fiecare sunet, de fiecare masina, de fiecare latrat de caine. Nu mai zic ca nu a facut nimic. Ca sa ne protejam, i-am pus un scutec de catei si am lasat-o sa doarma. Nevoile si le-a facut abia a doua zi de dimineata : un mare noroc in mijlocul living-ului, si ceva urma de pipi, ce a scapat din scutec.
M-am incapatanat sa ii arat ca plimbarea prin cartier nu este o pedeapsa ci o placere, asa ca am scos-o de cel putin trei ori pe zi. Daisy, care nu intelegea ce e cu atata plimbare, la unele ne-a spus “pas”, insa noi doua am facut cateva stradute, asa pentru miscare mai mult. Din a treia zi a inceput sa faca in curte, si incet incet s-a obisnuit cu noi, cu Daisy si cu Sarah, cu copiii si cu viata de caine rasfatat de canapea.
Mosu’ e deja pe drum cu cadoul ei : un patut nou nout doar al ei, hainuta e momentan imprumutata de la Daisy, insa mangaielile si pupaturile sunt din belsug pentru toata lumea.
Cumintica Lucky se invarte dupa noi prin toata casa, iar cand e vremea de plimbare deja codita ei incepe sa se ridice, iar fricile incep sa i se diminueze. Nu se mai sperie de la fiecare adiere de vant, insa nici nu este in totalitate confortabila cu zona. Insa nu ne grabim. Cu rabdare si multa iubire, va ajunge sa se bucure de fiecare plimbare in parte.
Cam asta este povestea lui Lucky, catelul norocos care face parte de aproape o saptamana din familia noastra.
Ganduri bune tuturor si multi pupici din partea lui Lucky!
Va pupa si Daisy, dar mai usor, ca e cu mofturi la batranete. 🙂
