Stau sa ma gandesc cum sa incep acest articol. E simplu, de altfel, teoria o stim toti, insa pe multi, si chiar prea multi, in ultima perioada teoria ne cam pune bete in furca. 

Am auzit cu totii de “cei 7 ani de acasa”, insa se pare ca din ce in ce mai multi parinti confunda gradinita sau oricare alt sistem educational cu “cei 7 ani de acasa”. 

Pe vremea mea – am inceput deja sa spun asta, and it feels so weird – educatia primordiala se facea inainte sa ajungi la scoala, sau chiar la gradinita. Intr-adevar, erau alte vremuri, job-urile parintilor nostri erau fixe si nu foarte stresante din punct de vedere psihic, aveam bunici la tara unde stateam pe perioada vacantelor de la care invatam mestesuguri de toate felurile,  respectul fata de batrani, cum sa hranesti animalele sau cum sa muncesti campul, lucruri de mult pierdute la generatia actuala, in concluzie, intr-o perioada relativ scurta de timp, multe lucruri s-au schimbat destul de dramatic. 

Si, desi atunci poate nu eram incantata de tot ce invatam sau eram oarecum obligata sa invat, acum privesc totul cu ochi de adult si, mai important, cu ochi de parinte, si realizez cat de benefica mi-a fost acea perioada pentru dezvoltarea mea atat emotionala, cat si psihica. 

Si observ, cu ochii de adult si de parinte cat de mult poate afecta lipsa implicarii parintelui in viata copilului in  dezvoltarea emotionala si educativa a celui din urma. Cat de diferit cresc copiii de acum fata de cum am crescut noi. Cate bucurii minore aveam noi pe parcursul unei zile care ni s-au impregnat in memorie si la care acum revenim ori de cate ori simtim nevoia de simplicitatea copilariei, si cate gadget-uri si cate lucruri au copiii de azi care nu le aduc bucurie decat de moment. 

Sunt de acord ca fiecare generatie are provocarile ei, insa mi se pare ca ignoram importanta lucrurilor simple, a bucuriilor mici, a activitatilor in aer liber – si nu ma refer aici la statul pe telefon in parc -, a prezentei, si nu doar fizice a parintelui\tilor in viata copilului, acele lucruri minore care creaza amintiri pentru o viata intreaga. 

Am auzit de asemenea multe discutii intre parinti si profesori, cum ca cei din urma nu le educa odraslele primilor. Eu consider ca un educator sau un profesor isi face treaba de minune educand copii in domeniul in care acestia profeseaza. Ii invata pe acestia sa scrie, sa citeasca, sa socoteasca, ii invata geografie, istorie, chimie, s.a.m.d.p. Insa de aici pana la a-i invata pe copii regulile de baza a existentei in societate mi se pare o cerinta putin exagerata din partea unor parinti care au asteptari de la profesori sa le invete copii sa spuna “buna dimineata”, “multumesc”, “imi cer scuze”, si alte lucruri dinastea marunte care se invata in “cei 7 ani de acasa”. 

Nu poti avea asteptari de la un profesor sa iti invete copilul lucrurile pe care trebuia sa i le insufli tu ca si parinte. Nu poti pretinde de la un profesor sa isi rupa din timpul alocat unei ore de clasa pentru a-ti invata copilul lucrurile elementare pentru care tu nu ti-ai rupt timp. Nu este nici normal , si nici corect. Asta e treaba ta ca si parinte. 

Sigur, timpul este limitat mai nou pentru multi dintre noi. Insa, o data cu aparitia unui copil in viata ta, apar si anumite responsabilitati. Nu poti sa fii “flower power” in ce priveste educatia copilului tau care incepe din prima secunda in care ti-a fost pus in brate de catre doctor si sa dai vina pe altii atunci cand lipsa implicarii ti se intoarce impotriva. Trebuie sa-ti asumi fie educatia, fie vina.

Unii, se pare, nu vor sa-si asume nimic. Si uite asa in societatea asta care si-asa e distrusa din multe puncte de vedere apar adulti distrusi din punct de vedere emotional si relational, adulti care nu stiu sa isi asume vina pentru greselile lor acuzandu-i mereu pe altii de nereusitele lor, adulti frustrati din cauza faptului ca nu au fost invatati sa isi inteleaga emotiile si sa si le asimileze, adulti care nu stiu ce inseamna respectul fata de altii, respectul fata de munca altora, respectul fata de o alta fiinta, pentru ca nimeni nu i-a invatat treaba asta, adulti care se poarta ca niste copii, pentru ca in interior sunt in continuare niste copii care tanjesc dupa atentia mamei sau a tatalui. Acei copii devin niste adulti cu o intelegere foarte diferita a vietii si a rostului ei, devin niste adulti care nu stiu sa relationeze cu cei din jurul lor, pentru ca nimeni nu i-a invatat importanta relationarii, a impartirii, a bunului simt, a bunatatii si a respectului. 

Sigur, alegerea de a ne trai viata asa cum vrem apartine fiecaruia dintre noi. Asumarea este o notiune personala, chiar daca afecteaza colectivul. Intr-un final, totul se va cerne, fie ca vom fi constienti de asta sau nu. Vremurile se schimba, oamenii se schimba, totul este intr-o continua schimbare. Insa anumite lucruri ar trebui, din punctul meu de vedere sa ramana constante; nu este neaparat si o realitate, ci mai degraba o dorinta personala. Insa toti vom culege mai devreme sau mai tarziu roadele muncii noastre.