De ce nu imi mai doresc inca un copil
Momentul in care am aflat ca sunt insarcinata prima data a fost cel mai fericit din viata mea.
Am avut parte de o sarcina relativ usoara, cu ceva contractii de prin luna a 7-a care m-au tintuit la domiciliu, dar nimic complicat, iar la 38 de saptamani am nascut un baiat frumos si sanatos de care m-am indragostit iremediabil in prima secunda in care l-am vazut.
M-a bucurat enorm cu prezenta lui timp de doi ani si jumatate pana cand surioara lui la fel de frumoasa si sanatoasa a venit sa ne completeze.
Pana la al doilea copil, Mihaita era centrul universului meu.
Tot ce faceam si gandeam oscila in jurul lui, la starea lui de bine si la fericirea lui. Orele de somn erau un ritual al nostru si mi se umplea inima de bucurie (chiar daca eram super obosita uneori) cand ma cerea doar pe mine langa el. Ma dezmierdam cu mirosul parului lui si ii atingeam cu varfurile degetelor corpuletul lui micut care se strangea langa mine, de teama sa nu-l deranjez.
Am fentat cu greu o depresie in momentul in care a venit si Maria in viata noastra, pentru ca, practic mi-a distrus orice ritual pe care il aveam cu el.
Pentru ca m-am incapatanat sa o alaptez exclusiv si sa nu mai repet greselile pe care le-am facut cu Mihaita, unde era ea eram si eu, si invers. Cum orele de somn ale celor doi copii nu prea se nimereau, imi era imposibil sa o las pe Maria cu cineva si sa stau eu cu Mihaita, pentru ca ea plangea; mult! Si voia san. Si se trezea des noaptea si-mi era frica sa nu-l deranjeze pe Mihaita.
Din cauza asta a trebui sa dormim in camere separate. Astfel ca D. mi-a luat locul si s-a cuibarit el langa printul meu in timp ce eu plangeam de dorul lui in camera alaturata. Dupa vreo 6 luni de suferinta am indraznit sa revenim amandoua langa baieti. Incet, incet, ne-am adaptat, iar acum facem gasca mare la somn.
Acum Maria a crescut, se inteleg bine, se joaca impreuna, iar Mihaita a uitat perioada in care a fost doar el.
Viata lui este alaturi de noi si de surioara lui. Doar eu mai pastrez amintirea acelor luni chinuite in care ma mustra dorul de el si ma durea fiecare atingere. Am trecut cu greu peste despartirea de printul meu, pentru ca momentul in care eu am luat-o pe Maria in brate si am fugit in alta camera a insemnat separarea de el. Chiar daca am incercat sa suplinesc pe tot percursul zilei lipsa mea de la ora de somn, in sufletul meu era o mare durere.
Chiar daca acum se cuibareste iar langa mine, iar peste noapte mai ca se urca pe mine (are niste pozitii de somn…), perioada aceea nu o voi mai recupera niciodata.
Si tocmai pentru ca am trecut prin acea perioada grea si dureroasa in care am fost oarecum nevoita sa aleg intre copiii mei, nu imi mai doresc inca un copil. Nu cred ca as mai putea fenta vreo depresie data viitoare. Nu cred ca ma tine emotionalul atat de bine incat sa suporte 3 copii. Doi imi sunt de ajuns.
Doi e limita mea si ma opresc aici. Sunt echilibrata. Mai am reminescente din suferinta primul an al Mariei in viata noastra, dar se diminueaza cu fiecare zi ce trece, iar bratele mele ii aduna pe amandoi la pieptul meu si ma incarc emotional cu iubirea lor.
