De ce am plecat din Dj Project, si de ce nu ma mai pot intoarce
A trecut un o gramada de timp de cand nu mai fac parte din trupa DjP, si multi dintre voi inca ma intrebati de ce nu ma mai intorc alaturi de baieti.
Lasand la o parte faptul ca e foarte frustrant sa aud ani de zile acelasi lucru ( implicand ca activitatea mea de dupa ei e jalnica ) am stat sa ma gandesc ca nu v-am spus niciodata adevaratele motive pentru care am ales sa plec dintr-o trupa care era pe val, lasand totul in urma fara nici un regret.
La momentul despartirii nu am vrut sa expun aceste lucruri pentru ca nu am vrut sa fiu perceputa drept o profitoare, de aceea le-am permis baietilor sa arunce cu noroi in mine, si am incasat totul cu zambetul pe buze si cu lacrimi in suflet.
Asa ca, daca sunteti curiosi de experienta mea alaturi de DjP, ramaneti aici.
Povestea mea a inceput in anul 2003, atunci cand am primit un telefon din partea unui fost coleg de liceu – Ionut Radu, intrebandu-ma daca nu vreau sa ma duc pana la el la studio sa trag o piesa pentru niste baieti, ca isi cauta o voce. Am fost mereu deschisa la colaborari, chiar si atunci cand simteam ca nu au nici un viitor, asa ca, evident am spus ca ma voi duce.
Ajunsa la studio, primul meu contact a fost cu Maxx. Un tip inalt, putin fitos m-am gandit eu atunci ( de inteles pentru mine, pentru ca era un Dj cunoscut, chiar daca eu nu il stiam ), insa dragut ( nice guy ) asa in mare. Nu am stat prea mult la povesti cu el, eu fiind inca de pe atunci foarte work oriented, adica eram acolo cu un scop – sa inregistrez o piesa, nu sa stau la povesti.
Mi-am facut partea, am inregistrat piesa si am plecat. Mult mai tarziu ( dupa ani ) am aflat care a fost prima impresie a lui Maxx despre mine. Dupa ce am plecat de la studio, Maxx l-a sunat pe Gino sa ii spuna despre mine, cum sunt, iar fraza a sunat cam asa : “Pe asta, nici nemtii n-o repara!” , implicand faptul ca eu, o fata simpla, eram atat de praf ( fizic ) incat nici macar nemtii, recunoscuti pentru faptul ca ar putea repara orice, nu ar fi in stare sa ma repare.
Dupa aceasta experienta, s-a asternut linistea peste tara, iar eu nu am mai auzit nimic nici de la Ionut, fostul meu coleg de liceu, nici de la baieti ( nu ca as fi avut vreo asteptare ).
Intr-o seara insa, cu televizorul pe Atomic ( postul de muzica de pe atunci ), am auzit o piesa care imi parea foarte cunoscuta, dar nu stiam sa unde sa o iau. Ascultam ca tampa linia si versurile, si abia aproape de final am realizat ca vocea era a mea, iar piesa era cea inregistrata cu cateva luni in urma la Ionut Radu. Si cam atat. Nici un telefon de instiintare, nici un telefon care sa ma intrebe daca sunt de acord, nimic. Insa pe atunci, copil prost fiind, pe bancile facultatii, abia plecata din Buzau, nici macar nu mai conta ( nu ca as fi stiut ce sa cer ); vocea mea se auzea la televizor, pe un post national de muzica! Eram in culmea fericirii!
In ziua de Revelion am primit un telefon. Era Maxx, care imi spunea ca avem concert la Bacau, si ca trebuie sa ajung acolo pana in ora 22.00. Ma simteam de parca imi cazuse un bolovan in cap. Nu stiam daca sa ma enervez sau sa ma bucur. Intr-adevar, nu era ca si cum aveam mare program organizat in “metropola” Buzau, insa m-au luat pe nepregatite. Nici macar nu stiam sa imi fac o valiza, cu atat mai mult una de concert, insa eram super entuziasmata.
Asa ca, am aruncat ce aveam la indemana, mi-au dat ai mei bani de tren si hopa sus. Am ajuns la hotelul in care eram cazati, unde agitatia era mare, iar eu nu cunosteam pe nimeni. M-au recunoscut niste dansatori ( de unde, n-as sti sa va spun ), si m-au chemat sa stau cu ei in camera. Abia dupa ce au ajuns si baietii la hotel am aflat ca am camera mea, si ca va fi nevoie sa stau peste noapte.
In fine, a venit concertul, care era in centrul Bacaului, asa cum sunt de obicei evenimentele organizate de primarii. Agitatie mare, lume multa, emotii peste masura : era primul meu concert adevarat, cu o piesa pe care o stia lumea!! Pe acest concert, baietii mi-au spus ca voi primi 500 de lei ( 5 milioane in banii vechi ). Avand in vedere faptul ca pe perioada facultatii traiam cu 250 de lei o luna intreaga, acesti bani erau ca o mana cereasca pentru mine. Insa nu are sens sa va mai spun ca nici pana in prezent nu am vazut banii astia.
De aici inainte, viata mea s-a schimbat. A urmat o piesa noua cu un clip nou in care am aparut si eu, apoi alta, si alta, care mai de care mai de succes, si tot asa. Concertele au inceput sa apara, iar remuneratia mea per concert era de 200 de lei, bani din care trebuia sa imi asigur eu transportul si toate cele necesare – pentru ca la acel moment eu stateam in Bucuresti, iar baietii in Timisoara – minus cazarea care era asigurata de “anagajator” – adica cei care ne chemau la concerte. Insa acestea au fost detalii pe care le-am aflat mult mai tarziu.
Dar nici macar nu conta. Eram fericita ca visul meu de a deveni cantareata cunoscuta devenise realitate.
Aveam cateva aparitii in presa scrisa, mergeam la emisiuni sa ne prezentam piesele noi, insa eu eram instruita de colegi sa tac din gura la interviuri, asa ca ma faceam mica in spatele lui Maxx si raspundeam doar atunci cand o intrebare imi era adresata direct mie.
“Rivalii” nostri de pe atunci erau cei de la Activ, iar eu ma minunam sa o vad pe Oana ( solista lor ) prin toate revistele si ziarele. Si intr-o zi mi-am luat inima in dinti si l-am intrebat pe managerul nostru de atunci – Emil Burloi, eu de ce nu sunt pe acolo, nu de alta, dar piesele noastre erau mult mai ascultate, iar noi ca si trupa eram mai bine cotati decat ei. Raspunsul domnului manager a fost ca revistele nu ma vor, ca sunt grasa. “Pune-te pe slabit, si pe urma mai vorbim cu ei”. Mult mai tarziu ( dupa despartire ) am aflat de fapt ca revistele ma voiau, ca nu eram grasa, insa domnul manager le spunea ca “Elena nu vrea sa apara in reviste!”
Fraza “esti grasa si nu te vrea nimeni” a fost laitmotiv-ul relatiei mele cu baietii de la Dj Project. Faptul ca nu ma incadram in tiparul femeii lor ideale mi-a facut viata alaturi de ei un calvar. Atat de mult incat la un moment dat m-am trezit ca imi cade parul dintr-o spranceana. Atat de mult mi-a cazut incat nu mai aveam par decat foarte putin in partea mai mare. Dupa o vizita la doctor, acesta m-a intrebat daca m-am stresat mai tare in ultima perioada. Nu i-am spus ca traiam intr-un stres continuu, insa a fost o trezire brusca la realitate, si un moment de cotitura in atitudinea mea fata de ei. Din acel moment, drumurile mele alaturi de baieti se faceau exclusiv cu castile in urechi si cu muzica la maxim. Nu mai suportam sa aud nici macar o fraza de-a lor, cu atat mai mult una in care imi repetau obsesiv ca sunt grasa si sunt naspa. Atunci mi-am educat creierul sa practice ascultarea selectiva. Practic, in momentul in care nu voiam sa ii aud, creierul meu intra intr-un mod surd intentionat, si sunetele din jurul meu deveneau imperceptibile. Era un mecanism de aparare pe care mi l-am dezvoltat din disperarea de a nu o lua razna. Stresul psihic devenise atat de mare incat nu mai puteam suporta, insa am mers mai departe ani intregi. Invatasem sa ii ignor, si lucrurile devenisera mai suportabile. Nu, nu au incetat sa imi spuna ca sunt grasa, doar am inceput eu sa nu ii mai bag in seama.
Lucrurile au inceput sa se schimbe ( in bine pentru mine ) in momentul in care l-am cunoscut pe Doru, pentru ca in sfarsit aveam pe cineva care imi tinea partea, care ma sustinea si care ma aprecia ( asa grasa cum eram! )
Dupa ce l-am cunoscut pe Doru, am luat decizia de a ma muta alaturi de el in Brasov, desi intre timp ma mutasem din Bucuresti in Timisoara. Doru a fost cel care m-a impins de la spate sa imi cer drepturile, si sa imi renegociez parea financiara, care pana atunci ajunsese la 150 de euro. Faptul ca m-am mutat din Timisoara in Brasov si nu mai imparteam o masina ci veneam cu masina proprie la concerte devenise alt motiv de discutii, pentru ca acum deja imi ceream dreptul la plata transportului, adica decont de benzina, nu bani pe km asa cum se cere si acum. Dupa un calcul grosso-modo, am realizat ca intr-o luna cheltuiam nu mai putin de 10.000 de ron pe benzina, fara sa mai punem la calcul banii de service pentru reparatiile masinii care se cereau, dupa atatia km facuti. Adevarat, numarul mare de concerte imi permitea sa sustin din cei 150 de euro ( deveniti dupa negocieri dure 200 ) banii de benzina, insa dupa toate cheltuielile – haine, machiaje, par, si toate adiacente, nu mai ramaneam cu mare lucru. Stiu, multi aveti impresia ca m-am imbogatit in perioada DjP, insa adevarul este ca aveam bani, dar nu eram bogata.
O data cu mutatul la Brasov am inceput sa cunosc oameni care, spre surprinderea mea ma apreciau si fizic, nu doar vocal, si asa am inceput diverse colaborari pe zona de haine.
Acesta a fost alt motiv de discutii intre noi, pentru ca baietii aveau – si au – un stil de imbracat mai sport : blugi, tricou, sapca, adidasi, iar eu incepusem sa schimb acest stil pe care il adoptasem in speranta ca imbracata sport nu voi mai parea atat de grasa, si am inceput sa imi fac tinute mai feminine, mai “extravagante”, care ma scoateau pe mine mai mult in evidenta si pe ei mai putin. Nu a fost un motiv de bucurie pentru ei faptul ca partea feminina din trupa atragea mai multa atentie asupra ei, speriati poate de faptul ca o sa-mi iau aripi, desi nu intentionam sa plec nicaieri, in ciuda modului lor de a fi. Ma obisnuisem cu ei atat de mult incat deja nu ma mai afectau. Aveam “surzenia selectiva” de partea mea, si muuuult “miserupism” fata de ei. Am inteles intr-un final ca orice as face nu voi fi niciodata in tiparul lor de feminitate, asa ca nu mi-am mai batut capul.
Insa, cum toate lucrurile “bune” au si un final, asa si eu ma apropiam ( fara sa realizez ) de finalul povestii. Cum? Mai aveti putina rabdare.
Intr-o vara, in ultima mea vara alaturi de baieti, am lansat o piesa alaturi de baietii de la Deepside Dj’s. Unii dintre voi probabil ati auzit de ei, precum probabil ati auzit si de piesa. Piesa de numea ” Over and Over again”, si a fost una din multele piese la care am lucrat si eu; pro- bono as putea spune, nu de alta, dar numele meu nu apare pe nici un act al niciunei piese DjP la care am lucrat. Cum vine asta? E simplu, haideti sa va explic. In momentul in care te afli intr-un studio in momentul crearii unei piese noi si te implici in procesul creativ, fie cu un vers-doua, o idee melodica sau cu orice lucru minor, in mod normal numele tau trebuie sa apara pe actele care se fac pentru fiecare piesa in parte, acte care sunt depuse mai apoi la UCMR – organismul de colectare al drepturilor de autor. Numele meu nu apare pe aproape nici o piesa DjP, desi am fost parte creativa la multe dintre piese. In fine, trecem peste; ati inteles ideea. nu? Ok.
Bun. Deci, facem piesa, numele meu nu apare la autori ( ca de obicei ), si vine momentul in care trebuie sa filmam videoclip. Trebuie sa intelegeti un lucru : pe perioada verii, noi ne mutam practic pe litoral, pentru ca majoritatea concertelor erau acolo, si drumul Timisoara- Constanta era groaznic de lung sa il faci saptamanal; asa ca, iesea mai avantajos sa inchiriem un apartament pe litoral, avand in vedere faptul ca 4 – 5 zile din 7 aveam concerte pe acolo. Insa, in acea vara concertele erau mult mai rare, aveam cam doua pe saptamana, iar pentru mine nu era rentabil sa imi platesc o cazare la mare pentru o luna si jumatate, avand in vedere faptul ca locuiam in Brasov, mult mai aproape de mare, iar concertele nu imi acopereau cazarea. Asa ca, faceam naveta Brasov – Constanta in zilele de concert.
Intr-una din zile insa, ma suna domnul manager Emil Burloi sa imi spuna ca trebuie sa vin la mare sa filmam videoclip. Ma urc in masina si plec spre mare. Inainte de a merge mai departe, trebuie sa va spun ca fiecare clip are un buget alocat de catre casa de discuri. Noi atunci eram artisti Cat Music, iar casa de discuri platea piesa si clipul. Costurile implicau regizor, cameramanul si echipa lui, locatia, make-up si styling ( pentru ca nu poti veni cu hainele tale de acasa sa filmezi un videoclip ) si post-productia, etc… Toate trebuiesc platite, nimic nu este pe gratis. Asta este valabila si in prezent. In fine, ajung la mare si vorbesc cu domnul manager sa aflu cine e la styling si la par. “Nimeni. N-ai haine la tine? Nu te machiezi singura?” – asta a fost raspunsul lui.
Socata si deja nervoasa, ii spun ca ” Nu, ca niciodata nu am facut treaba asta, nici macar cand eram la inceput si nu ne stia nimeni! Mereu am avut styling si make-up. ”
Dupa o discutie inflacarata de cateva minute, in care domnul manager incerca sa imi explice ca trupa nu mai e asa pe val, ca cererile de concerte nu mai sunt asa de multe – desi incercasem in nenumarate randuri sa ii explic lui Gino ca devenisem banali si ca trebuia sa schimbam ceva in show-rile noastre, sugestii la care nu a raspuns niciodata pozitiv – deja nervoasa de modul lui de a pune problema, acela ca ” de ce fac figuri, cine ma cred”, m-am ridicat si am plecat. Daca veti fi curiosi sa vedeti clipul, o sa descoperiti ca eu apar doar la final, la scena de concert, din singurul motiv ca in seara aia chiar aveam concert la Discoteca Tineretului.
De aici, lucrurile au luat-o rau la vale. Desi plata concertelor era facuta dupa fiecare eveniment, la mine ajungeau mai mereu banii cu intarziere de la cateva zile, la o saptamana. S-a terminat sezonul estival si au reinceput concertele prin tara, iar eu inca nu-mi primisem ultimele 3 concerte din perioada verii, banii de la un concert de la o primarie tot din vara (care se primesc mai tarziu de obicei) si banii din drepturile de la filmarea unei reclame (unde mi s-a spus ca e pro-bono initial, dar am aflat mai tarziu ca se primesc si bani…) , desi am cerut banii in mai multe instante.
Am plecat intr-o vacanta scurta in Viena, unde Doru incercasa sa imi faca o surpriza sa ma scoata din agitatia si stresul din ultima vreme, insa in acest timp disensiunile dintre mine, baieti si dommnul manager cresteau. Gino imi spunea ca Burloi trebuie sa imi dea banii, Burloi imi spunea ca Gino trebuie sa mi-i dea, si la un moment dat m-am simtit ca o minge de ping-pong, aruncata din gard in gard, asa ca, in dorinta de a pune presiune pe ei, le-am spus ca nu voi veni la concertele din weekend-ul urmator daca nu ne reglam cu banii din trecut. Le-am oferit 3 zile sa imi depuna banii in cont, pentru ca lucrurile sa mearga mai departe si sa ne putem onora evenimentele. Trebuie sa intelegeti ca nici macar in acel moment, eu NU aveam nici o intentie de a parasi trupa. Voiam doar sa fiu respectata si apreciata de colegii mei, cei cu care construisem ceva frumos, indiferent de modul in care se purtasera cu mine. Voiam ca trupa sa se dezvolte, sa creasca, sa investim in ea si sa mergem si in international, sa nu ne mai multumim cu piata nationala care deja devenise neincapatoare pentru multitudinea de trupe care apareau luna de luna, an de an. Insa domnul manager a considerat ca nu este importanta dorinta mea, asa ca nici pana in prezent nu am mai vazut banii respectivi. Nu mai este nevoie sa va spun ca weekend-ul acela i-a costat muuuult mai mult decat aveau ei sa imi dea mie. Vedeti voi, fiecare trupa sau cantaret are un fee ( pret ) in functie de fiecare eveniment in parte. Asa se intampla peste tot, nu noi am inventat roata. Prin urmare, la concertele organizate de primarii e un pret, la cele private e un alt pret si asa mai departe. Iar cele din acel weekend fatidic erau si evenimente private, primarie si un club, luate pe multi bani – tarziu am aflat suma aproximativa, insa datoria lor fata de mine era un fir de praf fata de incasarile de atunci.
Si asta a fost ruptura. O incapatanare absurda din partea unui om pe care nu-l interesa de trupa ca si proiect, ci doar ca si de o vaca de muls.
Intre timp, atat Burloi cat si Gino incercau sa mi-o bage pe gat pe Giulia, sa cantam intr-o formula de 4… “Sa te ajute”, ziceau ei. Le-am spus foarte clar ca daca o vor pe ea in locul meu, ii cedez bucuroasa locul, insa nu accept sa ” ma ajute”, pentru ca nu aveam nevoie de ajutor. Singura, cu vocea mea ( buna sau rea cum era ) am dus trupa pe cele mai inalte culmi ale topurilor nationale, cu vocea mea am castigat MTV European Music Awards, si tot cu vocea mea ne-am batut cu artisti internationali pe locul 1 si am castigat. Atunci, de ce ajutor as fi avut nevoie?
As vrea sa ma intelegeti ca nu aveam si nu am nimic cu Giulia. O respect ca si artist, ii respect cariera, insa stiu ca singurul motiv pentru care voiau sa o coopteze in trupa era sa ne “ajute” pe plan de imagine si de expunere. Acel “Elena nu vrea in reviste” s-a intors si i-a muscat de fund pentru ca, in loc sa imi creasca mie expunerea si imaginea, crescand automat si imaginea trupei, au preferat sa ma ingroape pe mine, fapt ce le-a adus si lor, inevitabil, ingroparea din punct de vedere al imaginii. Iar, cum Giulia era mereu prezenta pe sticla si in online, s-au gandit ei ca ingrasa porcul in ajun si va exploda imaginea trupei alaturi de ea. De unde si piesa ( compusa de mine de altfel, dar tot fara drepturi ) pe care am cantat-o alaturi de Giulia. In all fairness, ea se incadra mai mult in tiparul lor de feminitate, asa ca era o alegere oarecum de inteles.
Dupa toata nebunia asta cu separarea, a inceput atacul lor asupra mea. Asa cum am spus la inceputul acestei naratiuni – ca deja nu mai e articol de blog – eu nu am vrut sa spun adevaratele motive pentru care am ajuns unde am ajuns, pentru ca mi se parea miseleste, ca parea ca vreau sa imi fac reclama pe spatele lor, si nu voiam asta. Insa nu pot sa nu recunosc ca, atunci cand eram live la Observator si i-am auzit pe ei spunand despre mine ca nu am voce si ca nu voi putea face nimic fara ei, ca de fapt ei sunt DjP, iar eu am fost doar o alta voce trecatoare prin proiectul lor, mi-a plans sufletul in mine de durere, desi la camera zambeam.
M-a durut cu atat mai mult cu cat nu imi doream nimic altceva de la ei decat sa ma vada ca pe o colega demna de respectul si aprecierea lor. Am oferit tot ce am avut eu mai bun pentru trupa asta si am primit inapoi suturi in fund si lipsa de respect.
Inainte sa plec, toti, absolut TOTI producatorii care erau pe piata in acel moment imi spuneau ca le-ar placea sa lucram impreuna si sa facem piese, iar dupa despartire, toti au disparut ca sobolanii. De ce? Pentru ca tuturor le-a “interzis” Emil Burloi sa lucreze cu mine, amenintandu-i ca nu le va mai da concerte sau nu vor mai fi propusi pe la premiile muzicale romanesti (unde avea oarecare influenta), daca va lucra vreunul dintre ei cu mine. Nu m-am suparat; m-am mahnit pe lipsa lor de coloana vertebrala, insa i-am inteles. Am inteles dependenta lor de un om care in acel moment era close to a tyrant, controland destine si vieti cu un singur telefon. Burloi mi-a jurat ca ma face sa dispar din muzica romaneasca, din simplul motiv ca eu, o neica-nimeni am indraznit sa ies din cuvantul lui si sa nu mai stau sclava la mana lui.
Cui datorez revenirea mea in forta? Le datorez singurelor persoane care au avut coloana vertebrala si care nu au fost impresionati de amenintarile lui Burloi, desi i-a sunat si pe ei atunci cand a aflat ca au facut o piesa pentru mine. Pentru asta, le voi fi mereu recunoscatoare baietilor de la Play&Win, si in special lui Radu Bolfea care, atunci cand Emil Burloi i-a spus sa nu lucreze cu mine, ca “sunt certati cu mine”, el a avut taria de caracter sa ii raspunda ca “ei nu sunt certati cu mine”. Si cu asta i-a inchis gura lui Burloi, si mi-a deschis mie calea spre o cariera solo.
A fost usor? NU! Nu a fost usor, pentru ca atat cat a mai putut, Burloi s-a folosit de influenta lui sa-mi inchida usile peste tot. Pentru ca oamenii erau putin bulversati de separare dar, datorita hit-ului facut de baietii de la Play&Win – Nu te mai caut – eram ceruta la concerte, multi il sunau pe Burloi care, fie le dadea un pret astronomic pentru un concert cu mine ( desi eu NU mai eram artistul lui ), fie ma dadea ocupata pentru a le putea baga pe gat alta trupa, de preferat DjP. Cat a putut, Burloi a incercat sa ma ingroape. Nu i-a iesit.
Am vreo cariera glorioasa? Nu! E greu, e frustrant, devine obositor sa incerc sa explic lumii cine sunt si ce fac, de ce am pretentiile pe care le am si cum am “aparut peste noapte”, insa macar acum sunt linistita ca, indiferent daca sunt grasa sau slaba, daca am voce buna sau rag ca un magar, o fac pentru mine si pentru mana de oameni care ma apreciaza.
E frustrant ca lucrurile se schimba intr-un ritm ametitor si tot la cateva luni trebuie sa “demonstrez” cine sunt”.
E obositor? DA! E al dracului de frustrant si obositor! E obositor, e enervant sa vad ca sunt ultima optiune intotdeauna, e obositor sa vad ca trebuie in continuu sa ma lupt pentru recunoastere si apreciere, e dureros sa vad ca dupa o viata intreaga in care singurul lucru pe care l-am facut a fost sa traiesc si sa respir muzica, inca mai trebuie sa-mi dovedesc calitatile, e oribil sa primesti raspuns de la radiouri ca piesa ta “e prea buna pentru radio, de-aia nu o vom baga in playlist-uri”, e obositor sa fii artist intr-o tara in care esti apreciat doar cand scoti o piesa controversata, nu ceva calitativ.
Dar asta e o poveste pentru alta data..
Stiind acum adevarul depre motivele mele de a parasi trupa, va rog din suflet sa NU imi mai cereti sa ma intorc. Ma face sa ma simt ca si cum ce am facut in ultimii 13 ani este de rahat, si nu merita atentia voastra, si toata viata mea si cariera mea este legata doar de anii in care am fost in trupa DjP.
Si ca sa intelegeti ca NU ma cred mai smechera si mai desteapta decat sunt, acum cativa ani, desi am trait experienta de mai sus, am luat legatura cu baietii sa reinviem proiectul. Ideea era sa facem un album, sa sustinem o piesa noua alaturi de un show now si exploziv, si sa facem un turneu national in anumite orase cheie. Toate aceste lucruri trebuiau suportate financiar de noi trei plus Burloi si casa de discuri, insa raspunsul lor a fost ca nu vor sa bage bani in nimic, ci doar sa mearga in continuare la concertele pe care le au, ca lor le e ok asa.
Asa ca, de atunci nu mai vreau absolut nimic de la ei!
Va salut cu drag pe toti si va multumesc celor care ati fost alaturi de mine neconditionat!
