Dupa cum stiti, cei care ma urmaresc pe social-media, ultimii ani au fost foarte transformatori pentru mine la nivel personal. Dupa mai multe perioade stresante si grele, am realizat ca trebuie sa ma cunosc mai bine, asa ca mi-am dedicat o buna parte din timp descoperirii de sine, cu tot ce inseamna acest lucru.
Toti traim cu impresia ca ne cunoastem, insa daca ne luam la bani marunti realizam ca nu stim cine suntem cu adevarat decat la suprafata, in straturile superficiale, cele conditionate de programe, de credinte, de mediu si de educatie. Mai departe de atat, totul este un mister gata sa fie elucidat. Si in cautarile mele am realizat ca suntem niste fiinte extraordinare, cu posibilitati de dezvoltare multiple si impresionante, insa suntem tinuti intr-o cusca imaginara atat de lucrurile enumerate mai sus cat si chiar de noi insine, de catre mintea si creierul nostru.
Si, desi in ultimii ani am descoperit foarte multe detalii despre mine, sunt sigura ca mai am multe alte lucruri care abia asteapta sa iasa la suprafata.
Insa, atunci cand ceri, Universul te asculta, si iti da.
Si, de curand am primit o invitatie de a testa un nou aparat de testare a abilitatilor cognitive pentru a vedea ce conexiuni se produc in creierul meu, ce zona este mai alerta, adica produce conexiuni mai rapide si mai multe, si ce zona functioneaza mai lent.
Nu aveam nici o asteptare atunci cand am fost la sesiunea de Brain Mapping condusa de Dr. Psih. Costin Damasaru la centrul Veruvis, insa am mers acolo cu inima deschisa si, sincera sa fiu, cu speranta ca ce am descoperit eu in ultima perioada – si speram eu, am rezolvat – sa fie si realitatea.
Aflata in buricul Bucurestiului, cladirea sediului Veruvis asezata discret intr-un colt de strada nu dezvaluie minunile care se intampla intre peretii plini de istorie. De cand intri in cladire, esti surpins de un aer cald si de o atmosfera care te indeamna la relaxare, la calm si la curiozitate.
Prima sedinta este cea de Brain Mapping, in care se face o electroencefalograma care cartografiaza activitatea cerebrala si care genereaza o idee de ansamblu asupra statusului initial, adica vede activitatea cerebrala in timp real, cu toate conexiunile pe care le realizeaza creierul in acest timp. Electroencefalograma nu dureaza decat 10 minute, iar dupa aceea, ti se explica tot ce inseamna acele conexiuni. Este important de stiut faptul ca, rolul creierului este acela de a te mentine in viata cu orice pret. De exemplu, in urma unui eveniment traumatizant, creierul ia resuse din alte parti ale corpului care considera el ca nu sunt atat de importante si le transfera la organele care te ajuta sa ramai in viata. Sau, in alta instanta, daca ai trecut printr-o trauma psihologica, creierul tau va face tot posibilul fie sa te faca sa uiti acea experienta, fie sa iti creeze anumite blocaje pentru a nu mai retrai trauma. Si exemplele pot continua, pentru ca fiecare dintre noi intelegem viata prin filtrul propriu, si fiecare dintre noi ne traim propriile traume si drame.
Iar acest aparat poate detecta fiecare emotie reprimata, fiecare trauma de care suntem sau nu constienti, fiecare suferinta care ne-a facut creierul sa creeze o strategie de aparare prin conexiunile care apar pe ecran. Iar la mine au fost o multitudine de hiperconexiuni intr-o parte a creierului, si multe hipoconexiuni in alta parte a creierului. Mi-am recunoscut sistemul de aparare al creierului meu creat acum multi ani in care, atunci cand lumea din jur devine prea mult de suportat, I doze off, adica plec mental in alta parte, si nu mai aud si nu mai vad nimic din ce se intampla in jurul meu. Desi este un mecanism de aparare care m-a ajutat in foarte multe situatii, dnul dr. Damasaru mi-a explicat ca, desi bun pe o parte, acest mecanism ma tine intr-o cutie mentala care este confortabila pe moment, insa ma impiedica sa patrund mai adanc in fiinta mea si sa rezolv acea trauma care ma face sa intru in modul de protectie. Si aici mi s-a aprins o luminita. De asemenea, tot dnul dr. mi-a spus ca imi pot antrena creierul sa iasa din starile de protectie si sa il invat sa creeze alte conexiuni menite sa imi dezvolte abilitatile mentale si sa imi vindec traumele care mi-au creat mecanismul respectiv.
A fost o experienta in urma careia am aflat multe lucruri noi despre mine, am descoperit ca anumite traume pe care le credeam rezolvate nu sunt de fapt, ci sunt inchise intr-o cutiuta din creierul meu, am aflat ca, desi creierul meu functioneaza acum intr-un anumit mod, il pot antrena sa functioneze la parametri optimi pentru ca eu sa ma bucur la maxim de experienta aceasta numita viata, si am mai aflat ca nu trebuie sa fiu prizoniera mintii mele, ca imi pot schimba modul de gandire si de operare, si ma pot dezvolta la capacitatile mele maxime.
Dupa aceasta prima sedinta urmeaza tratamentul in sine, care consta intr-un protocol personalizat de 20 de minute care are scopul de a diminua sau de a elimina disfunctiile identificate anterior in sedinta de Brain Mapping. Totul intr-un cadru de relaxare maxima, ca si cum ai fi la tine in living si te bucuri de un moment de respiro.
Astept cu nerabdare sedintele de terapie, pentru ca simt ca este momentul pentru o schimbare radicala in viata mea in modul in care privesc acum problemele, in care imi rezolv traumele si in modul in care traiesc in momemtul prezent, pentru ca, de multe ori cu corpul sunt intr-un loc, iar cu mintea zburd pe alte meleaguri.
Daca sunteti si voi curiosi sa vedeti in ce mod functioneaza mintea voastra, intrati pe link-ul Veruvis din postare si faceti o programare. O sa fiti foarte surprinsi de modul in care creierul vostru vede lumea din jur, de modul in care proceseaza informatiile si de modul in care simte emotiile traite de voi.
Si la fix a venit aceasta descoperire a mea, pentru ca tocmai urmeaza un an nou care promite a fi plin de nou, plin de descoperiri noi si de auto cunoastere, plin de frumos si de lucruri frumoase si noi!
Stau sa ma gandesc cum sa incep acest articol. E simplu, de altfel, teoria o stim toti, insa pe multi, si chiar prea multi, in ultima perioada teoria ne cam pune bete in furca.
Am auzit cu totii de “cei 7 ani de acasa”, insa se pare ca din ce in ce mai multi parinti confunda gradinita sau oricare alt sistem educational cu “cei 7 ani de acasa”.
Pe vremea mea – am inceput deja sa spun asta, and it feels so weird – educatia primordiala se facea inainte sa ajungi la scoala, sau chiar la gradinita. Intr-adevar, erau alte vremuri, job-urile parintilor nostri erau fixe si nu foarte stresante din punct de vedere psihic, aveam bunici la tara unde stateam pe perioada vacantelor de la care invatam mestesuguri de toate felurile, respectul fata de batrani, cum sa hranesti animalele sau cum sa muncesti campul, lucruri de mult pierdute la generatia actuala, in concluzie, intr-o perioada relativ scurta de timp, multe lucruri s-au schimbat destul de dramatic.
Si, desi atunci poate nu eram incantata de tot ce invatam sau eram oarecum obligata sa invat, acum privesc totul cu ochi de adult si, mai important, cu ochi de parinte, si realizez cat de benefica mi-a fost acea perioada pentru dezvoltarea mea atat emotionala, cat si psihica.
Si observ, cu ochii de adult si de parinte cat de mult poate afecta lipsa implicarii parintelui in viata copilului in dezvoltarea emotionala si educativa a celui din urma. Cat de diferit cresc copiii de acum fata de cum am crescut noi. Cate bucurii minore aveam noi pe parcursul unei zile care ni s-au impregnat in memorie si la care acum revenim ori de cate ori simtim nevoia de simplicitatea copilariei, si cate gadget-uri si cate lucruri au copiii de azi care nu le aduc bucurie decat de moment.
Sunt de acord ca fiecare generatie are provocarile ei, insa mi se pare ca ignoram importanta lucrurilor simple, a bucuriilor mici, a activitatilor in aer liber – si nu ma refer aici la statul pe telefon in parc -, a prezentei, si nu doar fizice a parintelui\tilor in viata copilului, acele lucruri minore care creaza amintiri pentru o viata intreaga.
Am auzit de asemenea multe discutii intre parinti si profesori, cum ca cei din urma nu le educa odraslele primilor. Eu consider ca un educator sau un profesor isi face treaba de minune educand copii in domeniul in care acestia profeseaza. Ii invata pe acestia sa scrie, sa citeasca, sa socoteasca, ii invata geografie, istorie, chimie, s.a.m.d.p. Insa de aici pana la a-i invata pe copii regulile de baza a existentei in societate mi se pare o cerinta putin exagerata din partea unor parinti care au asteptari de la profesori sa le invete copii sa spuna “buna dimineata”, “multumesc”, “imi cer scuze”, si alte lucruri dinastea marunte care se invata in “cei 7 ani de acasa”.
Nu poti avea asteptari de la un profesor sa iti invete copilul lucrurile pe care trebuia sa i le insufli tu ca si parinte. Nu poti pretinde de la un profesor sa isi rupa din timpul alocat unei ore de clasa pentru a-ti invata copilul lucrurile elementare pentru care tu nu ti-ai rupt timp. Nu este nici normal , si nici corect. Asta e treaba ta ca si parinte.
Sigur, timpul este limitat mai nou pentru multi dintre noi. Insa, o data cu aparitia unui copil in viata ta, apar si anumite responsabilitati. Nu poti sa fii “flower power” in ce priveste educatia copilului tau care incepe din prima secunda in care ti-a fost pus in brate de catre doctor si sa dai vina pe altii atunci cand lipsa implicarii ti se intoarce impotriva. Trebuie sa-ti asumi fie educatia, fie vina.
Unii, se pare, nu vor sa-si asume nimic. Si uite asa in societatea asta care si-asa e distrusa din multe puncte de vedere apar adulti distrusi din punct de vedere emotional si relational, adulti care nu stiu sa isi asume vina pentru greselile lor acuzandu-i mereu pe altii de nereusitele lor, adulti frustrati din cauza faptului ca nu au fost invatati sa isi inteleaga emotiile si sa si le asimileze, adulti care nu stiu ce inseamna respectul fata de altii, respectul fata de munca altora, respectul fata de o alta fiinta, pentru ca nimeni nu i-a invatat treaba asta, adulti care se poarta ca niste copii, pentru ca in interior sunt in continuare niste copii care tanjesc dupa atentia mamei sau a tatalui. Acei copii devin niste adulti cu o intelegere foarte diferita a vietii si a rostului ei, devin niste adulti care nu stiu sa relationeze cu cei din jurul lor, pentru ca nimeni nu i-a invatat importanta relationarii, a impartirii, a bunului simt, a bunatatii si a respectului.
Sigur, alegerea de a ne trai viata asa cum vrem apartine fiecaruia dintre noi. Asumarea este o notiune personala, chiar daca afecteaza colectivul. Intr-un final, totul se va cerne, fie ca vom fi constienti de asta sau nu. Vremurile se schimba, oamenii se schimba, totul este intr-o continua schimbare. Insa anumite lucruri ar trebui, din punctul meu de vedere sa ramana constante; nu este neaparat si o realitate, ci mai degraba o dorinta personala. Insa toti vom culege mai devreme sau mai tarziu roadele muncii noastre.
Ha! Credeați ca o sa vorbesc aici despre dependenta de droguri sau de alcool?
Ei bine, dependentele sunt de mai multe feluri. Iar azi o sa vorbesc depre dependenta de negativism, pentru ca un mare procentaj din populația lumii este dependenta de negativism. Sigur, multi s-au trezit spiritual si au început să vadă dincolo de matrix, insa multi, foarte mulți încă trăiesc in umbra condiționării.
Si cum am ajuns la această concluzie? Ei bine aseară, intr-o lipsă acută de inspirație, am ajuns sa ma uit la seria de pe Netflix a procesului “Depp vs Heard”. Recunosc că in perioada procesului am mai prins ceva info de pe Tik-tok unde subiectul a fost cel mai dezbătut prin meme-uri care mai de care mai odioase, dar si ceva filmulețe prezentate in cadrul procesului ca si probe. Si recunosc ca, la momentul respectiv eram și eu curioasa de finalitatea acestui circ mediatic, dar nu am ajuns intr-acolo incat sa nu mai trăiesc dacă nu ma uit non stop la ei. Când se nimerea in feed-ul meu, mai ascultam sau mai citeam cate ceva. Insa, in perioada aceea imi amintesc ca a bubuit Tik-tok ul pe subiectul asta. Parcă nimic nu mai conta, părea că lumea se oprise în loc să vadă deznodământul procesului.
Iar aseară, in timp ce mă uitam la seria de 3 episoade și ascultam o naratiune oarecum logică a procesului, la un moment dat a vorbit o domnișoară – ce studia social media – care a spus că amploarea luată de acest proces in mediul online a depășit orice altă stire de atunci, fie ea legată de războiul din Ucraina sau alte știri de importanta internațională. Domnisoara in cauza a punctat faptul că, mulți vloggeri sau bloggeri care până la acel moment vorbeau despre gătit, artă sau muzică si care, pana la momentul respectiv aveau like-uri si view-uri de ordinea zecilor sau sutelor, de la debutul procesului, acestia si multi altii au inceput sa vorbeasca exclusiv despre subiectul “Depp si Heard”, iar like-urile, view-urile si share-urile lor au luat-o la sanatoasa si ele.
Ceea ce denota faptul ca, atunci cand este o stire cu un impact negativ asupra publicului, lumea o ia razna. Este disperata sa devoreze fiecare cuvintel din stirea respectiva intorcand-o pe toate partile, analizand-o si extirpand-o pana la epuizare, pana cand foamea sau doza de negativism le este satisfacuta.
Orice incercare de educare sau de culturalizare a lumii este mult ingreunata, iar in unele cazuri stopata fara posibilitatea resuscitarii pentru ca, pusi in fata alegerii dintre bun si rau, oamenii vor alege in proportie de 90% raul, negativismul, acele stiri care le pune sangele in miscare, chiar daca ei se arata oripilati. Cu voma in gat, stau lipiti cu ochii de ecrane, pentru ca dependenta este mai puternica decat dorinta.
De mult nu ne-am mai auzit aici. Ramasesem intr-o perioada in pana de idei, pe urma au tot venit lucruri pe capul meu care ma impiedicau sa mai scriu, dar uite ca intr-un final am reusit sa reiau postarile pe blog. Sper sa fie cu folos.
Si ma gandeam la un subiect interesant pe care sa-l dezbatem impreuna. Desi este personal si subiectiv, cred ca acest subiect este aplicabil la multe persoane si in cazul multor job-uri, nu doar in muzica.
Asadar, asa cum spune si titlul acestei postari – “individualitatea”. Ce este?
Suntem oameni, avem trasaturi comune, asemanari fizice sau gandire aseamanatoare. Unii dintre noi avem frati sau surori identici din punct de vedere fizic, insa cu trasaturi emotionale si gandire diferita fata de a noastra. Asta inseamna ca, oricat de mult am semana intre noi, suntem totusi persoane diferite, cu identitati diferite si cu perceptii diferite; asta inseamna “Individualitatea”.
Insa am observat in ultima perioada o campanie agresiva impotriva pierderii indentitatii personale, creandu-se copii la indigo. Fie ca ne referim la o imagine, gen “barbie-doll look”, in care toate fetele vor sa arate identic cu o alta persoana desi au trasaturi extrem de diferite, fie ca – muzical vorbind – toti cantaretii vor sa cante acea piesa care este in trend, lasand la o parte caracteristica ce ii poate diferentia fata de restul turmei – individualitatea, fie in diferite alte profesii in care laitmotivul este copierea unei idei originale si nu adaptarea acelei idei la stilul personal, totul se duce intr-o copiere grosiera unei teme originale.
Observ o incercare absolut obsesiva de renegare a individualitatii, a acelor lucruri personale care te fac diferit si special fata de multime, doar pentru a intra intr-o hora a acceptarii sociale de catre alte oi prinse in acelasi joc macabru, si ma oripilez sincer vazand ca aceasta practica ia amploare din ce in ce mai mult, atingand din ce in ce mai multe paturi sociale si grupuri de varste din ce in ce mai fragede. Vad treaba asta si in fetita mea, care incearca sa fie ca X sau ca Y, si duc munca de lamurire cu ea incercand sa ii explic faptul ca individualitatea ei este cea care o scoate din anonimat si o face cine e, nu copia pe care incearca sa o copieze.
Sigur ca este loc de imbunatatire peste tot, fie ca vorbim din punct de vedere fizic, psihic sau emotional. Exista atat de multa informatie in acest moment in lume incat este nevoie de o filtrare drastica pentru a o putea intelege si, in cele din urma pentru a o asimila. Insa, de cele mai multe ori filtrele personale nu exista, multe persoane luand informatia vazuta, auzita sau primita de buna, fara a o mai diseca si a o intelege in modul propriu. Ce vezi aia e. Ori, de cele mai multe ori ce vezi, nu chiar aia e. Mai trebuie citit printre randuri, mai trebuie observate lucrurile si mecanismele din spatele actiunii, asemeni unui iluzionist care iti prinde atentia asupra lucrului evident pentru a iti distrage atentia de la ce se intampla cu adevarat.
Din orice informatie primita, continutul trebuie filtrat. Din orice actiune pe care vrei sa o intreprinzi, sustrage-i partile care iti scot in evidenta individulitatea si nu copia la indigo tot ce vezi si ce auzi. Nu iti da puterea din mana pentru o secunda de atentie.
Multa lume ma intreba daca ascult muzica romaneasca, si de ce piesele mele nu se mai aud pe radio.
Desi avem producatori muzicali foarte talentati si cu viziune, toti, sau majoritatea, sa nu generalizez, sunt prinsi in acest miraj al indigoului. Piesele auzite la radiourile autohtone sunt de fapt o piesa interminabila. Toate fetele -cantaretele – canta identic, acelasi stil miorlait cu aceleasi versuri tragice, fara nici o diferentiere, fara nici o idee de individualitate in ele, toate fiind copia celelilalte. Cativa artisti din garda mai veche mai au sclipiri de geniu in care li se vede si se simte individualitatea nelasandu-se prinsi in mirajul indigoului, insa sunt prea putini pentru a face o diferenta sesizabila, iar din aceasta cauza eu – personal – nu pot sa ascult muzica autohtona, si tot din acelasi motiv piesele mele nu se regasesc in playlisturile radiourilor de masa. Si e trist, pentru ca avem atat producatori muzicali foarte buni si talentati, cat si voci extraordinar de bune si frumoase.
La mine in masina se aude Tomorrowland Radio. Din muzica pe care o ascult aici imi si inspir creatiile muzicale. Ma inspir insa, nu copiez.
Observ de asemenea in online, o campanie pro naturalete. Este o campanie draguta, ce ar putea avea un rezultat bun insa, atata timp cat nu ne acceptam individualitatea, naturaletea nu va fi niciodata ceva ce vom putea accepta cu usurinta, pentru ca naturalul personal nu va semana niciodata cu naturalul idealizat.
In speranta ca ceva din informatia de mai sus va rezona cu o parte din cei care vor citi acest articol, as vrea sa subliniez un singur lucru : “Niciodata o copie nu va fi la fel de buna ca si originalul!” Asa ca, indiferent de cum arati, cum canti, care este job-ul tau sau care sunt aspiratiile tale, asigura-te ca, desi te inspiri dintr-o idee deja existenta, sa treci totul prin filtrul personal si sa adaptezi orice idee la stilul tau propriu. Asta te va diferentia de restul multimii si, chiar daca nu iti va aduce succesul asteptat, vei fi perceput in functie de diferentele tale personale, si nu de cat de bine ai reusit sa copiezi o alta imagie sau o alta idee.
Mai reciteste o data paragraful de sus rar si clar, si lasa cuvintele sa iti patrunda in subconstient.
Daca tot suntem diferiti, macar sa ne cultivam diferentele personale, si sa ne crestem individualitatea, pentru ca, daca stai sa privesti la toti oamenii de succes, fiecare dintre ei a iesit in fata facand ceva diferit fara de restul!
Cultiva-ti personalitatea, dezvolta-ti individualitatea, fii TU insuti persoana pe care o arati lumii!
Evenimentele globale din ultima perioada ne-au rascolit pe multi dintre noi. Unii s-au mobilizat intr-o maniera fantastica ( si jos palaria pentru ei ) si au sarit in ajutorul refugiatilor din Ucraina, altii si-au deschis usile caselor si sufletele pentru acesti oameni incercati de soarta, iar altii au ales sa arate cu degetul si sa critice cam tot ce se intampla in acest moment in tara noastra vis-a -vis de razboiul din Ucraina. Deci, intr-o maniera sau alta, pe fiecare dintre noi ne-a afectat ce se intampla in tara vecina.
Insa , lasand la o parte tot si gandindu-ne putin realist, trebuie sa recunoastem ca pe multi dintre noi ne-a afectat aceasta invazie si la nivel psihologic. Multi resimtim teama si nesiguranta zilei de maine, frica pentru viata copiilor nostri si panica ce o induce acest razboi inceput de Putin, care nu prea da semne de finalitate.
Si, evident, iti pui intrebarea : “sa raman in tara si sa astept ce si cum vine sau sa imi iau familia si sa ne incercam norocul in alta tara mai ferita de razboi si de efectele acestuia?”
Cum deja incepe mobilizarea militara si la noi in tara, raspunsul devine putin evident pentru multi dintre noi.
Sigur, te gandesti ca, oricat de rau ar fi in acest moment in tara ta, macar esti acasa inconjurat de familie, de prieteni, de locurile cunoscute care iti ofera un sentiment de siguranta.
Pe de alta parte, lupta zilnica pentru supravietuire te cam face sa te uiti de doua ori la aceleasi locuri si la aceasi oameni pe care ii stii de o viata, si sa vrei sa pleci cat mai departe de ei.
Asa ca, ce faci? Iti impachetezi toata viata intr-o valiza si te uiti cu ochii plini de speranta inainte, fara sa te mai uiti inapoi, sau strangi din dinti si accepti orice va veni in tara ta?
Deja simtim efectele razboiului la nivel economic : alimentele s-au scumpit, gazul si curentul incepusera deja sa ne puna sa ne facem imprumut de nevoi personale pentru a putea fi in capacitate de plata, iar acum a venit randul carburantului sa explodeze in buzunarul nostru la propriu. Toate aceste scumpiri – fara sens as putea adauga eu – pun o presiune imensa pe umerii romanilor care se zbateau si inainte sa razbata la final de luna cu toate cheltuielile la zi.
Iar eu una, sunt putin in dilema, pentru ca simt razboiul cum ne sufla in ceafa, sunt putin tematoare in ce priveste viitorul copiilor mei, si sunt nelinistita in ce priveste directia in care o ia aceasta lume.
Asa ca vreau sa va intreb si pe voi : ce parere aveti despre ce se intampla acum in lume?
V-ati pus problema relocarii in alta tara sau veti ramane aici indiferent de ce intampla?
Nu cred ca este asa usor sa inchizi usa in fata tuturor lucrurilor pentru care multi dintre noi am muncit si sa pleci in lume, insa parca nici aici nu-ti mai vine sa stai si sa vezi cum toate lucrurile pentru care ai muncit devin ruine ( fizice si emotionale ).
Nu cred ca este usor sa te rupi de tot ce iti este familiar si sa te duci intr-o tara straina alaturi de niste oameni care te vor privi ca pe un strain, insa nici sa stai intr-o tara care nu da doi bani pe tine nu pare o oferta prea atragatoare.
Orele se insiruiesc ordonate una dupa alta, si se incapataneaza sa treaca in acelasi timp monoton ca din totdeauna. Zilele devin ba scurte, ba prea lungi, in functie de cum le simtim la nivel emotional. Asteptam cu sufletul la gura vesti de mai bine, timp in care vamile sunt pline, garile dau pe dinafara de oameni agitati, stresati, speriati, iar casele romanilor se umplu de femei care si-au impachetat viata intr-o valiza si au plecat spre pace.
In tot acest vacarm ne-ncetat, azi sarbatorim FEMEIA. Aceasta eroina neincununata, acesta stalp neclintit al familiei, al societatii, al umanitatii. Aceasta fiinta care si-ar sacrifica propria viata pentru viata copiilor sai, care si-ar da si ultima suflare pentru iubire, care ar lasa totul in urma pentru o sansa la pace si un viitor mai bun.
In alti ani, ziua de 8 Martie ar fi trecut poate mai putin observata si sarbatorita, insa anul acesta este inchinata femeilor eroine care se lupta zilele acestea pentru viata lor si a copiilor lor.
Este inchinata acelor femei-soldat care au ales sa ramana in mijlocul gloantelor si sa isi apere patria chiar cu pretul vietii, lasand in urma un gol care nu va fi umplut niciodata; este inchinata mamelor care si-au luat pruncii in brate pentru prima data in holul racoros al unui tunel de metrou sau al unui buncar improvizat, este inchinata tuturor acelor femei care isi lasa barbatii in urma sa lupte pentru tara, timp in care ele se uita cu jumatate de inima spre un viitor incert, este inchinata tuturor fetelor care si-au lasat copilaria in urma brusc si au fost obligate sa se maturizeze peste noapte, este inchinata tuturor bunicilor,matusilor,maicilor si tuturor femeilor voluntari care ofera in aceste zile , clipe de alinare si comfort, o farama de iubire din inima lor mare, o bucata de paine si o imbratisare care spune mai mult decat orice cuvant.
Anul acesta sarbatorim FEMEIA-EROU, acea femeie care exista in fiecare dintre noi in stare latenta, gata sa se ridice in orice moment si sa isi faca datoria fara cracnet si fara teama, condusa fiind doar de iubire.
Speram ca florile sa fie un simbol al primaverii, al pacii si al iubirii, si nu un morman verde pe un mormant gri, insa vor veni si vremuri mai bune, iar istoria nu va mai fi scrisa in sange, ci in aripi de inger si cantece angelice.
Pana atunci insa, La Multi Ani Femei-Erou , oriunde ati fi!
